Sunt o ființă mititică. Îmi place să străbat cerul atât timp cât mă țin aripioarele. Îmi place să simt mângâierea poianei de flori, care îmi înalță zborul, cu fiecare petală de vânt suflată. Deasupra florilor, dar sub norii schimbători, eu zbor într-una. Cu viteză și fără direcție precisă. Văd atâtea trasee în depărtare... unele care par a fi încețoșate și de care mi-e tare frică!

N-am fost niciodată mai departe de poiana dragă, în care obișnuiesc să fac reprezentații prin zborul meu. Poiana unde florile și gâzulițele mele dragi îmi sunt spectatori. Poiana unde m-am născut și am învățat să zbor. M-am decis totuși să fac marele pas și să las un pic poiana dragă în urmă. Vreau să descopăr mai multe, să văd cum sunt și alte lumi. Astfel, iau decizia de a pleca ziua următoare.

Zorii zilei în care plec, îmi aduc și un gol în stomac. Parcă-mi tremură piuitul și gheruțele. Am încercat să sparg în cioculeț câteva semințe dar tot pe acolo, le-am și dat afară. De fapt, e ceva normal pentru zburătoare. Am luat o gură de apă dintr-o băltoacă stătută, care miroasea tare rău a bălegar. Apoi, m-am dus să mă pregătesc pentru drum. Mă ard fruntea, gheruțele, burtica, deși e destul de răcoare în dimineața asta. Toate căile zărite ieri la amiază, acum sunt și mai greu de observat.

Pe care drum să merg până la urmă? Toate arată la fel, îndepărtate, încețoșate, necunoscute. Vom vedea ce o fi și-l aleg pe cel din mijloc.

Îmi iau inima în dinți și pornesc la drum. După un timp, văd un gândac de bălegar. Era tare preocupat de biloiul puturos din fața lui, însă își face timp să mă întrebe de vorbă. Îi spun despre călătoria mea, iar atunci, el exclamă de bucurie „Eu, eu! Te pot ajuta eu!” Atât entuziasm, nu am mai văzut la un necunoscut. Gândăcelul m-a sfătuit să evit văile abrupte, câmpul deschis, să plec mereu în zori și să nu zăbovesc prea mult cu hrănitul și odihnitul dintre zboruri. M-a mai sfătuit să evit toate fețele prietenoase și jucăușe, care-și schimbă atitudinea cât ai clipi, devenind prădători feroce. Acesta este un gândac ce are multă experiență prin desiș, deși mulți n-ar da doi bani pe el pentru îndeletnicirea lui. Îi mulțumesc pentru informații și îmi văd de drum. Gândacul zâmbește blând și-mi spune că ne vom mai întâlni cândva și că, oricând am nevoie de el să-l strig. Să-l strig printr-un ciripit ferm, puțin melodios, pentru a nu atrage atenția nimănui. El va ști că voi fi eu.

Este amiază deja. Mă adăpostesc în crengulețele unui pom. Era un pom obișnuit, cu coroana bogată, mândru și destul de în vârstă. După ce mă așez pe crengile mândrului pom, acesta la scurt timp, se tot mișca. Nu era vânt afară sau vreo bestie care să-l atace. Se mișca brusc, se scutura și tot n-avea pace. ​Acesta face tot posibilul să mă dea la o parte. L-am întrebat de ce nu mă lasă să-mi trag suflul la adăpostul crengilor lui. Răspunsul lui a fost sec: „E coroana mea, nu vezi ce bogată e? Vrei să mi se strice?” „E coroana mea! Sunt crengile mele, caută-ți alt pom în care să stai!”

Coroana era bogată dar nu într-atât. Fructelele lui erau multe, dar nu toate arătau a fi prea bune. Oare el nu știa asta? I-am cerut un fruct pentru că tare mult m-ar fi răcorit, chiar și așa, mai rău la gust cum ar fi fost. Din păcate, copacul mi-a dat cel mai urât și mai putred fruct. Era un măr cu un viermișor, ce se pregătea să iasă afară, pentru că-și terminase treaba pe acolo. Nici viermelui nu-i plăcea mărul, dar n-avea de ales. Atât se îndurase copacul să-i ofere. Copacul a spus că celor din specia mea, le va prii viermișorului, pentru a avea forță de zbor.

Totuși, eu nu mănânc alte ființe! Eu ciugulesc din flori și semințe de care se găsesc. Mă răcoresc cu apă și uneori, mai gust din fructe. Viermele asculta speriat toată această discuție a mea cu copacul. Acesta își ia ce a mai rămas din măr și pleacă spre următorul copac. Mi-e milă de săracul inelat.

Îi spun copacului să rămână cu bine, deși el nu poate simți cum va rămâne. Este un lemn țeapăn, surd de vreme, plin de fructe multe și putrede și cu o coroană mult prea mare ca să poată fie susținută de trunchiul său firav. Poate totuși, va avea nevoie cândva de binele ce i-l urez.

Îmi iau zborul și după un timp, îmi găsesc loc într-un smoc de iarbă verde, înconjurat de niște pietricele. Totul este aranjat ca o fortăreață. Mă așez acolo frumos și-mi trag sufletul. După un timp, apare un șoricel grăsan. Vrea să afle ce vreau să fac, pentru că acolo unde stau eu, este un aranjament făcut de el, împotriva inamicilor. Eu mă mir, pentru că este o simplă iarbă cu pietre împrejur și nimic acoperit. Mă întreb de ce totuși, fortăreața nu este și acoperită? El se apără pentru ceea ce vede în față, nu și pentru ce este deasupra capului lui. Șoricelul mă asigură de faptul că din cer nu vin inamici, pentru că are el înțelegeri cu răpitoarele zburătoare. E o înțelegere pentru ca șoricelul să rămână în viață. Acesta are protecție de sus, cu condiția ca el să ademenească o pradă în fortăreața lui. Eu în acel moment, mă aflam în fortăreața lui!

Mi s-au înmuiat aripioarele, inima mi-a fugit din piept, dar am reușit din vreme să zbor din calea răpitoarelor, care au primit undă verde de atac. Zbor cu viteză spre primul copac văzut și urmăresc cum răpitoarele mă caută.

Sunt obosită, căldură mare, nemâncată și probabil că… văd viermele în fața ochilor. E același vierme pe care-l întâlnisem în acel măr, al copacului mândru. Mi-a spus că am leșinat și că am fost ajutată de el și ai lui pentru a scăpa de prădători. Aceștia au reușit să mă mute rapid din calea inamicilor. Mama viermelui mi-a cules câteva semințe și mi-a oferit bucățele dintr-un fruct. Erau bucăți din acel măr putred, de la „prețioasele” crenguțe ale copacului țâfnos.

Fructul a fost preparat în așa fel încât, putregaiul lui să nu se simtă la gust. Cert este că, am reușit să-mi revin. Mi-am recăpătat puterile și am mulțumit familiei de viermi. Le-am spus că vreau să-mi văd mai departe de drum. Vreau să găsesc ceea ce cred că am eu nevoie. Ei m-au întrebat unde vreau să merg mai exact. Răspunsul meu a fost acela că eu vreau să descopăr lumea. Viermii mi-au spus să mă întorc acasă și să rămân acolo, pentru că ei știu mai bine de ce. Apoi, toți îmi repetă în cor: „Știm noi la ce ne referim, știm noi la ce ne referim!” I-am lăsat să tot strige asta și mi-am văzut înainte de drum.

Zburam deasupra copacilor, a ierbii crescute foarte mult, a florilor zâmbitoare, chiar și deasupra pomului pe care l-am întâlnit prima oară. Direcția mea era drept înainte. Totuși, de ce mă întâlnesc cu ceva de care trecusem demult? Mă uit cu atenție la acel pom. Constat că-i picase crengile, termitele îl rodeau și era la un pas de prăbușire. Copacul îmi cerea cu disperare ajutor, dar temerile de a mă apropia de el și de pericolele care mă așteptau în iarba deasă, m-au făcut să ezit. Tot ce-am putut face pentru el a fost să strig ferm și puțin melodios, pentru a nu atrage atenția nimănui. Am ciripit cu intenția de a chema gândăcelul de bălegar. În acest fel, am încercat să fac ceva pentru bietul copac. Am așteptat ca gândacul să vină, în timp ce băteam din aripioare. Eram în siguranță în aer, dar nu într-atât. Răpitoarele din cer m-ar fi putut găsi la un moment dat.

Gândacul de bălegar m-a auzit și a venit repede. I-am ciripit despre problema copacului. Și-a luat toate bilele urât mirositoare, adunate de-a lungul timpului și a construit un adăpost. Copacul nu avea ce să facă cu adăpostutul gândacului, nu l-ar fi ajutat cu nimic. Termitele îl asaltau, crengile-i picau pe rând, coroana și fructele lui se izbeau violent de sol. Nu mai era nimic de făcut pentru el.

Gândacul mi-a zis să cobor și să vin la adăpostul lui din bălegar. Am coborât grațios, printre maldărul de balegă și m-am adăpostit acolo. Nu am înțeles de ce, pentru că aveam vreme senină, zburam cu toate forțele și-mi vedeam totuși, de drumul meu. De ce să mă adăpostesc? Până la urmă, l-am ascultat pe gândac și am rămas la adăpostul lui. Am fost martoră la prăbușirea copacului, care urla din răsputeri după ajutor. Gândacul mi-a spus să nu ies din adăpost până la ivirea zorilor. Toată noaptea s-au auzit vaiete, urlete de lupi, strigăte disperate ale viețuitoarelor vânate de animalele nocturne. Totul era un tablou cu scene cumplite. M-am pitulit bine în bălegar, să nu mai aud nimic.

În zori, priveam peisajul dezolant. Copacul mort și unele viețuitoare adormite pe eternitate. Deodată văd și o vietate printre firele de iarbă. Era șoarecele cel gras, care-și construia până nu demult, fortărețe. Cu toată protecția răpitoarelor din cer, în desișul nopții, alții l-au fugărit și atacat. A apucat totuși să ajungă până la fortăreața de bălegar până n-a fost prea târziu. Fortăreța de bălegar pare să-l fi protejat pe șoarece prin mirosul puternic al acesteia.

Rănit și spășit, șoarecele caută iertare. Primește iertarea mea dar eu tot trebuia să-mi văd de drum. N-aveam dispoziție pentru reprezentația lui lacrimogenă. Stau și mă uit neputincioasă la copacul mort. Gândacul de bălegar este în asentiment cu mine. Într-un ultim efort și cu regrete că nu am putut ajuta copacul, am luat un fruct de la el. Ce a mai rămas de la acesta. Gândacul a luat fructul cules de mine și l-a sădit, lângă copacul căzut, îngropându-l și cu mult bălegar.

Șoarecele știind de posibilitatea de a i se pierde urma datorită mirosului din preajma fortăreței, a ales să stea și să păzească el fructul de lângă copac. Eu mi-am văzut mai departe de drum.

M-am ridicat grațios de la sol și tot înainte. În timp ce zburam, observ că părea să fiu pe drumul pe care venisem prima oară. Parcă zburam în cerc. Chiar era acel drum spre casă și nu direcția pe care voiam s-o urmez, spre necunoscut! Am ajuns în poiana mea cu flori multe.

Mă așez pe ramura unui copac să-mi trag sufletul. Era un copac frumos, cu coroana bogată, cu fructe mari și zemoase. Nu-l mai văzusem în poiană până atunci. Mi-a oferit amabil, un fruct. Era un măr frumos fără nicio vietate în el. A spus că mi-l dăruiește pe acesta, pentru că știe despre faptul că mie nu-mi place să mănânc viermi. Cum așa? Cum de știe acesta despre ce i-am spus mai deunăzi mândrului copac, ce era acum prăbușit la pământ?

În acel moment, mi s-au slăbit puterile și pic din copac. Un alt vierme din alt măr, mă găsește și mă adopostește de arșița verii. El împreună cu ai lui, mă fac să-mi revin. Îmi dau fructe proaspete pentru a căpăta puteri Mă uit buimacă la ei și nu înțeleg. Parcă mai trecusem odată prin asta. Ce se întâmplă cu asemănarea asta din peisajul vieții mele? Atunci, unde este gândacul de bălegar cel blând?

Unde este șoarecele cel gras care păzea o fortărață de bălegar? Familia de viermi mă asigură de faptul că, nu au văzut prin poiană un astfel de gândac blând sau vreun șoarece gras cu o fortărață. Erau mulți șoareci în poiană. Și grași și în formă. Erau mulți gândaci în poiană și buni și răi. Mă afund în ceață, nu mai știu ce să cred. În creierul meu de zburătoare, toate arată la fel - îndepărtate, încețoșate, necunoscute. Om vedea ce o fi!

Deodată, apare șoarecele cel gras. Știam eu că trebuie să existe și cei pe care i-am întâlnit în drumul meu! Îl întreb pe șoricel ce caută aici, în poiană. Mi-a spus că s-a hrănit cu bălegar cât a stat să păzească copacul mort. După aceea, de frica prădătorilor, acesta a fugit, a luat și fructul și l-a îngropat în această poiană. A cerut ajutorul tuturor de pe aici. Și-a dorit doar protecție și de-ale gurii. Cu toate astea, nimeni din poiană nu-l cunoștea. Nici familia de viermi n-a știut să-mi zică mai multe, atunci când am întrebat-o. Mă întreb unde este și mândrul copac ce a murit?

Mândrul și țâfnosul pom s-a renăscut într-un copac și mai mare și mai frumos, plus că era și foarte bun la suflet. Dar când a avut timp să crească așa repede, în doar câteva zile? Nu demult am văzut vechiul copac căzut. Când a avut timp să crească altul în locul lui? De fapt... este chiar copacul cel frumos care mi-a oferit acum un fruct!

Sunt uimită. Undeva departe, pe fundal, aud ce-mi povestește șoricelul. Șoarecele păzește și apără copacul cel frumos de insecte dăunătoare. În fiecare zi, el culege un merișor pentru o anume familie de viermi. Este un dar din partea pomului frumos. Stau și mă întreb: „Cum adică o anume familie de viermi?” Totul îmi devine confuz și caut acea familie de viermi.O găsesc și în disperare, întreb ce se întâmplă. Toți mi-au răspuns în cor: „Nu mai are importanță!”

Încremenesc. Ce mi se întâmplă? Trebuie să aflu! Mă pregătesc repede ca a doua zi în zori să plec pentru a afla ce se întâmplă. Vreau să-mi iau zborul cât mai rapid, să aflu tot adevărul.

Aștept să se crape de ziuă. Mai privesc încă odată poiană înflorită și mirosurile sale amețitoare, parcă rupte din altă lume. Mai privesc încă odată gâzulițele, animăluțele din poiană. Mai ascult încă odată imnul unei noi dimineți din poiană feerică și atât de dragă mie.

Lăsând deoparte peisajul și animăluțele, mă pregătesc de drum. Tot încerc să-mi iau zborul de pe creangă. Văd că nu pot zbura! Ce s-a întâmpla oare? Aripile nu-mi sunt rupte, nu mă doare nimic. Observ doar că nu mă pot ridica spre cer să zbor.

Stau o clipă și mă uit în jur. Florile mele dragi mă înconjoară, copacul frumos și bun la suflet mă umbrește de arșiță. Îl văd și pe gândacul de bălegar că îmi construiește ceva. Șoarecele cel gras se grăbește pentru a-i aduna pe toți din poiană. Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?

Copacul cel frumos îmi șoptește să mă liniștesc și-mi urează drum bun în călătoria mea. Adică ce drum? Eu nu pot zbura!

Ceva totuși încearcă să mă înalțe spre zbor, cu fiecare petală de vânt suflată. Mă înalț și văd atâtea trasee în fața ochilor, la fel de înfundate, încețoșate, întortocheate, dar nu-mi mai e frică. Nu-mi mai este frică deloc!