Mulțumesc

Cap 1. Cum arată Dumnezeu?

  • Petrişor, Petrişor! strigă bunica cu glasul ei blând şi plin de dragoste, hai că s-a făcut târziu şi e ora de culcare. După colţul casei apăru un moţ cârlionţat, doi ochişori căprui plini de viaţă şi un zâmbet ce spunea totul despre băieţelul care tocmai se ivise. Petrişor era un băieţel tare vesel şi vioi. Părinţii lui îl iubeau, dar nu puteau să fie lângă el atât de mult timp cât şi-ar fi dorit; de aceea Petrişor îşi petrecea mai toată ziua cu bunicii lui. Serile, înainte de culcare lui Petrişor îi plăcea să asculte poveşti, dar şi mai încântat era să o asculte pe bunica lui povestind întâmplări din viaţa ei şi din viaţa altora. Istorioarele bunicii aveau întotdeauna un tâlc, pe care Petrişor nu-l înţelegea imediat, dar când făcea câte o năzdrăvănie bunica îşi potrivea ochelarii pe nas, se uită cu dragoste la Petrişor şi-l întreba: „Ei, ce ai înţeles tu din povestea mea de acum câteva zile?” Abia atunci Petrişor reuşea să înţeleagă tâlcul poveştii istorisite de bunica, îşi cerea iertare şi promitea că nu va mai repeta greşeala.

În fiecare seară bunica îl îndemna pe Petrişor să se roage, îi spunea să mulţumească lui Dumnezeu şi îngeraşului care îl protejează.

De nenumărate ori, în poveştile ei, bunica îi vorbise despre Dumnezeu şi despre minunile pe care le face când oamenii se roagă, pentru că el îi iubeşte, îi apără şi le îndeplineşte orice dorinţă.

Ei, asta i-a plăcut tare mult lui Petrişor, pentru că el îşi dorea o bicicletă nouă, roşie, cu mai multe viteze, ca aceea pe care o văzuse în vacanţă la un băiat ceva mai mare decât el. Însă tatăl lui îi explicase că o asemenea bicicletă era prea scumpă şi nu aveau bani să o cumpere acum.

  • Să vedem, îi spusese tata, pentru că o doreşti foarte mult, am să fac câteva economii şi poate că la vară o să ţi-o pot cumpăra. Dar ar mai fi ceva, spuse tata un pic gânditor. Ştiu că îţi place să mergi cu viteză şi eu sunt îngrijorat din cauza asta, fiindcă vei merge cu viteză mai mare cu noua bicicleta. Da, cred că e bine să mai aşteptăm.

Petrişor îşi dorea însă să primească bicicleta ACUM, şi nu ştia ce să facă pentru a o avea cât mai repede. Bine, în cazul ăsta va trebui să-l cunosc pe Dumnezeu. Dar cum să facă? El nu cunoscuse pe nimeni care ar putea să i-l prezinte pe Dumnezeu. De câteva zile Petrişor se tot gândea ce e de făcut, până când într-o seară bunica începu să depene o poveste despre Dumnezeu. Copilul ascultă cu mare atenţie, şi dintr-o dată chipul lui se lumină :

„Acum ştiu! Dacă bunica povesteşte că atât de mulţi oameni l-au cunoscut pe Dumnezeu, înseamnă că şi eu pot să fac asta. Aş putea să o rog pe bunica să mi-l prezinte, gândi el, că doar aşa făceau şi părinţii când primeau în vizită prieteni noi pe care el nu-i cunoştea.

Şi imediat băieţelul o întrerupse pe bunica din povestit :

  • Bunico, dacă te rog frumos, ai putea să mi-l prezinţi şi mie pe Dumnezeu? Eu vreau tare mult să-l cunosc.

Bunica se opri din povestit, îl privi cu dragoste, îl mângâie uşor pe creştet şi rosti cu vocea ei blândă :

  • Dragul bunicii, nu e nevoie să ţi-l prezint pe Dumnezeu, El e pretutindeni, trebuie doar să vrei, şi în clipa următoare îl vei cunoaşte.

  • Păi, păi... zise copilul un pic încurcat, eu chiar vreau, ACUM vreau, dar unde e?

  • Peste tot, în toate şi în tot. El nu are o formă anumită. Ţie cum ţi-ar plăcea să arate?

Băieţelul se gândi un pic, oare cum i-ar plăcea să arate? Grea întrebare îi pusese bunica. În alte poveşti bunica îi spusese că Dumnezeu e ca un părinte pentru noi toţi, şi... Da, i-ar plăcea să arate ca tată, dar şi ca Mircea, prietenul lui cel mai bun. Câte nu-i povestea el lui Mircea, întâmplări şi gânduri pe care nu îndrăznise încă să i le spună tatălui său. Sau poate ca Maria, colega lor de clasă, o fetiţă drăguţă, cu codiţele ei în vânt şi năsucul acela cârn! Dar şi ca Ursu, câinele lui pe care îl iubea foarte mult. I-ar fi plăcut să-l mângâie, să-l iubească şi să se joace împreună, aşa cum se juca şi cu Ursu. Uf, era tare grea alegerea!

Bunica zâmbi răbdătoare şi îl întrebă :

  • Ei, te-ai hotărât?

  • Nu prea. Şi îi mărturisi bunicii cam tot ce-i trecuse prin cap.

  • Asta nu e o problemă, Dumnezeu poate arăta ca oricare din cei la care te-ai gândit, nici măcar nu trebuie să alegi.

  • Cum, bunico, poate arăta şi ca soarele, ca luna, ca muntele, ca marea?

  • Da, dragul meu, poate arăta aşa cum îţi doreşti.

Băieţelul se încruntă puţin :

  • Bunico, eu am văzut o poză a lui Dumnezeu dar nu arată aşa .

  • Unde ai văzut tu o poză a lui Dumnezeu?

  • Păi, la biserică, spuse repede băiatul.

  • A, vrei să spui că i-ai văzut chipul zugrăvit pe icoane.

  • Îhî!

  • Desigur, Dumnezeu poate arăta şi aşa. Fiecare şi-l imaginează într-un fel anume.

Pictorii îl văd aşa şi îl zugrăvesc în biserici, ca toţi oamenii care vin acolo să-l vadă după cum îl văd ei.

  • Bine, bunico, am înţeles că Dumnezeu poate arăta în feluri diferite, dar eu cum pot vorbi cu el, dacă nu arată ca tata sau ca Mircea?

  • Pentru că el nu are nevoie de gură sau de cuvinte ca să spună ceva.

  • Eu vreau să-l cunosc şi să vorbesc cu el. Am atât de multe să-i spun! Trebuie să-l rog ceva mult de tot, doar tu ai spus că el îndeplineşte orice dorinţă, şi eu am una mare, mare de tot.

  • Dragul bunicii, nu uita, cu Dumnezeu vorbeşti cu sufletul.

Băiatul se întristă dintr-odată. Pe el nu-l învăţase nimeni să vorbească cu sufletul. Cum să vorbească el acum cu Dumnezeu?

Bunica îl lasa puţin să se frământe şi apoi, mângâindu-l blând, îi spuse :

  • Hai, nu te întrista, vom învăţa împreună să vorbim cu sufletul.

- Acum e târziu şi trebuie să mergem la culcare. În seara asta, când ai să-ţi spui rugăciunea, mulţumeşte îngeraşului tău păzitor că te ajută şi mulţumeşte-i şi lui Dumnezeu, că poţi vorbi cu el.

Băiatul se uită un pic mirat la bunica, dar se hotărî să-i urmeze sfatul, pentru că voia neapărat să vorbească cu Dumnezeu.