Cap. 3

Bunica se uită prin geamul de la bucătărie afară, în grădină. Cerul era senin, păsările ciripeau, florile aveau culorile frumoase ale primăverii şi fluturii pluteau veseli deasupa lor, fericiţi că se puteau dezmorţi la soare după frigul iernii care trecuse.

Cel mai fericit era însă Petrişor. Alega încolo şi încoace cu Ursu, se rostogoleau împreună în iarbă, se fugăreau printre rondurile de flori şi toată curtea răsuna de voioşia lor .

Bunica era curioasă să stea de vorbă cu el, simţea că se petrecea ceva minunat cu băiatul, pentru că de mult nu-l mai văzuse atât de fericit. Îşi luă singură coşuleţul de lucru şi se instală comod în scaunul ei de pe terasă.

Petrişor o văzuse şi vraja coşuleţului îl atrase ca un magnet. Cu Ursu după el, se îndreptă bucuros spre bunica. Şi Ursu, şi el erau atât de obosiţi, încât se tolăniră cuminţi şi fericiţi la picioarele ei.

Trecuse ceva timp de când Petrişor învăţase că nu este întotdeauna nevoie de cuvinte ca două fiinţe să comunice. El, Ursu, bunica şi coşuleţul se înţelegeau fără cuvinte şi se adunau ca să se bucure de poveştile bunicii.

  • Bunico, spuse băieţelul cu entuziasm, să ştii că mi-am umplut inima de dragoste şi chiar am reuşit să vorbesc cu Dumnezeu. I-am mulţumit mai întâi pentru bicicletă pe care mi-o doresc, i-am descris cum arată bicicleta pe care am văzut-o în vacanţa trecută şi i-am mai spus că sunt sigur că El o să-l ajute pe tata să-mi cumpere de ziua mea una exact la fel. Nu mai e mult până atunci. Imediat intrăm în vacanţă, aşa că voi avea mai mult timp să mă plimb cu noua mea bicicletă.


  • Eşti sigur că o să te plimbi cu bicicleta ta cea nouă?


  • Da, bunico, sunt foarte sigur. Atunci când vorbeam cu Dumnezeu inima mea era liniştită şi plină de dragoste, şi chiar am simţit că ating bicicleta. Ce curios!


  • Foarte bine, să nu ai nicio îndoială atunci când îi mulţumeşti lui Dumnezeu, pentru că el nu te vă dezamăgii niciodată.


Ziua lui Petrişor cădea anul ăsta într-o miercuri şi părinţii îi promiseseră ca o să şi-o poată serba împreună cu prietenii lui doar la sfârşitul săptămânii. Începea şi vacanţa, şi Petrişor aştepta cu nerăbdare cele două evenimente. Avea un motiv serios anul ăsta. În anii trecuţi fusese curios să vadă ce cadou va primi de la părinţi, bunici şi ce îi vor dărui prietenii. Dar anul acesta el vorbise cu Dumnezeu şi era sigur că va primi cadoul pentru care se rugase. Celelalte erau mai puţin importante.

Tradiţia era ca ziua lui Petrişor să fie serbată în familie, în oricare zi a săptămânii ar fi căzut ea, şi tot atunci să primească şi cadourile. În aceea dimineaţă, Petrişor s-a trezit foarte devreme, şi era atât de nerăbdător să-şi primească darul, încât era cât pe ce să renunţe să se spele. Nu dorea decât să se îmbrace repede şi să alerge în sufragerie, dar ştia că bunica îl controlează în fiecare dimineaţă dacă s-a spălat bine, dacă şi-a aranjat camera şi dacă a deschis geamul să intre aerul şi soarele. Aşa că se puse pe treabă. Azi nu dorea să supere pe nimeni, toţi trebuiau să fie mulţumiţi de el .

Dar când să iasă din camera lui, auzi maşina tatălui său părăsind garajul. Se întristă imediat, pentru că tata plecase deja fără să-i dea cadoul, şi el sperase să-l primească încă din dimineaţa aceea. Nu putea decât să aştepte ca timpul să treacă repede până seara, când urma să-l primească, în sfârşit.. Cu zâmbetul pe buze intră în bucătărie, unde îl aşteptau bunicii. Îl strânseră pe rând în braţe, îl sărutară pe obraji şi, pe când bunicul îl strângea cu putere la pieptul său, îi spuseră într-un glas: „ La mulţi ani, Petrişor, să ne trăieşti, băiete!” Bunicul avea o voce puternică, dar plăcută, şi mâini mari, care parcă erau făcute să te îmbrăţişeze şi să te ocrotească. Îşi luă nepotul de mână şi îi arătă pe masă cadoul pe care îl pregătiseră. Petrişor începu să desfacă cu nerăbdare darul şi, spre bucuria lui, găsi, o pereche de cotiere şi genunchiere şi o frumoasă cască în culoarile pe care le visase pentru bicicletă cea nouă.

Petrişor era foarte fericit şi nu mai avea nicio îndoială că va primi bicicletă, odată ce bunicii îi făcuseră cadou aceste accesorii. Le mulţumi frumos şi îşi duse pachetul în camera lui

  • Vino repede la masă, în curând trebuie să pleci la şcoală, spuse bunica. Uite, ţi-am pregătit şi o cutie de bomboane să le duci colegilor şi doamnei învăţătoare. Şi nu uita să-ţi inviţi prietenii la petrecerea de sâmbătă.


Ziua a trecut greu pentru Petrişor. Nu mai venea odată seara, când tata şi mama se întorc de la serviciu. Obosise de câte drumuri făcuse până în garaj, să vadă dacă maşina tatălui era acolo şi el nu auzise când a intrat.

A venit şi clipa pe care o aştepta cu nerăbdare, când maşina a intrat încet în garaj. Petrişor era acolo şi tata îl luă în braţe. Ce plăcut era în braţele tatei, unde simţea că nimic rău nu i se poate întâmpla şi că tata îl poate apăra de orice primejdie. Când stătea lipit de pieptul tatei, inima lui simţea dragostea pe care acesta i-o poartă. Cea mai grea pedeapsă pentru Petrişor era ca tata să nu-l ia în braţe şi să nu vorbească cu el, dar azi nu era cazul. Intrară în casă, mama venise şi ea cu puţin timp în urmă şi acum era, în sfârşit, momentul pe care băiatul îl aşteptase toată ziua cu nerăbdare.

Erau strânşi cu toţii în jurul mesei, unde mama aranjase cu grijă tortul, când tata îi spuse:

  • Stai un moment, trebuie să-ţi aduc surpriza.


Emoţia băiatului creştea văzând cu ochii şi parcă nici să respire nu mai putea. Tata se îndreptă spre garaj, de unde scoase un pachet mare din portbagajul maşinii şi, cu un zâmbet larg pe faţă, îl puse pe masă în faţa lui Petrişor.


  • La mulţi ani, fiule! Eu şi mama ta ne-am gândit că îţi va face plăcere să primeşti acest joc. Este distractiv şi îţi poţi invita şi prietenii să se joace cu tine.


Petrişor nu mai înţelegea nimic.Un joc? Dar el îl rugase pe Dumnezeu să-i dea o bicicletă, nu un joc. Ochişorii băiatului erau plini de lacrimi, dar aşa cum îl învăţase bunicul că un băiat nu plânge niciodată, mulţumi frumos, îşi luă cadoul şi aproape neobservat se duse în camera lui. Pentru că nu ştiau secretul băiatului, părinţii nu înţeleseseră tristeţea lui. Numai bunica zărise lacrimile care-i jucau în ochi, dar era liniştită. Petrişor avea încă multe de învăţat din ceea ce i se întâmplă.

Odată ajuns în cameră, Petrişor puse încet cadoul pe masă şi se aşeză pe pat. Era foarte trist şi abătut. Nici măcar nu-l interesa să vadă ce joc distractiv îi luase tata. El crezuse cu toată puterea inimii lui că va primi bicicleta pe care şi-o dorea, doar bunica îi povestise că Dumnezeu poate face orice pentru el şi nu te dezamăgeşte niciodată. Atunci... Unde greşise el? Îşi aminti deodată că dimineaţă, în grabă, uitase să-şi spună rugăciunea. Oare de asta s-a supărat Dumnezeu pe mine şi nu mi-a mai dat bicicleta? Dar bunica îi spusese că EL nu se supără niciodată, chiar dacă mai uităm să ne rugăm. Unde greşise, de ce Dumnezeu nu l-a ascultat? „O s-o întreb pe bunica”, gândi băiatul.

Mai târziu, când bunica veni să-l sărute de noapte bună, Petrişor o rugă dacă poate să stea puţin cu el. Ea se aşeză pe pat şi îl îmbrăţişă. Începu să-l mângâie uşor pe cap şi să-i vorbească cu glas blând :

  • Dragul bunicii, nu ai de ce să fii trist. Dacă rugămintea ta nu s-a îndeplinit azi, nu înseamnă că Dumnezeu nu te-a auzit. Aşteaptă, el nu te dezamăgeşte niciodată.


**


  • Mamă, spuse Petrişor a doua zi la micul dejun, eu nu vreau să mai fac nicio petrecere sâmbăta. Mircea nu poate să vină, părinţii lui l-au pedepsit că a luat o notă mică la matematică. Dar îi dau voie să mă invite la ei acasă şi să stau cu el,


dacă voi mă lăsaţi să mă duc.


  • Bine, spuse mama, dacă tu vrei asta, o să vorbesc cu tatăl tău şi cred că va fi de acord să te poţi duce două zile la Mircea.


Petrişor prefera să se ducă la Mircea pentru că era prea trist că nu primise bicicleta şi nu avea chef de nicio petrecere. Se gândea că va trebui să mai aştepte încă un an ca să-l roage din nou pe Dumnezeu să primească bicicleta. Poate că timpul fusese prea scurt şi pentru El, ca să-l poată ajuta pe tata să facă rost de banii necesari pentru a o cumpăra. „Eu cred că asta e”, îşi spuse băiatul resemnat. Timpul a fost prea scurt, dar acum avea un an întreg înainte.

Sâmbătă dimineaţă, tata îl duse cu maşina până la casa părinţilor lui Mircea. Ei stăteau undeva, în afara oraşului, într-o casă frumoasă, cu multă verdeaţă în jur. Aveau şi mult teren pe care cultivau legume şi flori.

Petrişor luase şi darul primit de ziua lui de la părinţi, ca să se joace cu Mircea.

Rămaşi singuri, Mircea îi spuse:

- Hai să-ţi arăt un cadou frumos pe care l-am primit de la tata.

Deschise încet uşa garajului şi îi arată într-un colţ o bicicletă nou-nouţă. Petrişor rămase uimit, era bicicletă pe care o visase şi nu-i venea să creadă că o are în faţa lui.

Băieţii o scoaseră uşor din garaj şi Mircea îi spuse:

- Poţi să te plimbi cât vrei. Aici, în curte, nu e nicio primejdie şi nu circulă maşini. Poţi pedala chiar şi cu viteză, ştiu că asta îţi place!

  • Bine, dar tatăl tău nu se va supăra? întrebă Petrişor, care încă nu credea că are în faţa ochilor bicicleta pe care o visase de două luni.


  • Sigur tata nu o să se supere, ştii că ţine mult la tine. Tata a sperat că dacă îmi va lua o bicicletă atât de frumoasă, eu o să fiu interesat de ea, şi o să am rezultate mai bune la şcoală. Să-ţi spun un secret: mie încă mi- frică. Îţi aminteşti cât de rău am căzut de pe bicicletă când eram mai mici, şi de atunci mi-e tare teamă să mai pedalez.


Petrişor se învârtea în jurul bicicletei şi privea atent fiecare detaliu. Era uimit că cea pe care o avea în faţa lui era cu mult mai frumoasă decât cea pe care o văzuse în vacanţa trecută, şi chiar mai bună decât şi-o imaginase el. Era ca şi cum el ceruse ceva anume, şi Dumnezeu i-a dat un lucru cu mult mai frumos. Plin de bucurie, încalecă pe şaua bicicletei şi prinse viteză. Simţea că inima i se umple de bucurie şi de fericire pentru că se împlinise măcar o parte din visul său.

Cele două zile au trecut foarte repede şi Petrişor urma să se întoarcă acasă. Tare greu îi venea să se despartă de bicicleta cea nouă. Duminică seara, când tatăl său veni să-l ia, băiatul era foarte trist. Văzuse bicicleta, pedalase în voie, şi uite că acum trebuia să se despartă de ea. Dintr-odată, îl auzi pe tatăl lui Mircea spunând:

  • Tudore, am o propunere pentru tine. Începe vacanţă şi băieţii ăştia stau singuri amândoi. Eu te-aş ruga să-l aduci mai des pe Petrişor pe la noi.


  • Bine, dar o să-ţi fie greu cu doi copii pe cap, mai ales că tu eşti foarte ocupat toată ziua pe câmp.


  • Nu, Tudor, băieţii sunt cuminţi, au destul loc să se joace, şi în plus aş vrea să-l rog ceva pe Petrişor. El e foarte bun la matematică şi poate să-l ajute pe Mircea să rezolve împreună temele pentru vacanţă. Mai ştii, poate o să-i trezească şi lui interesul pentru matematică. Va fi o vacanţă distractivă şi vor avea suficient timp să se şi joace împreună.


Astfel vară a trecut în zbor pe lângă cei doi băieţi. Lui Petrişor îi plăcea foarte mult să-l ajute pe Mircea la matematică şi să facă pe profesorul. Cel puţin două ore în fiecare zi petreceau făcându-şi lecţiile, rezolvând exerciţii împreună, îndemnându-se unul pe altul, să vadă cine termină primul. În restul timpului, Petrişor se bucura de bicicletă şi făcea lungi plimbări prin curtea mare a casei. Seara, înainte de culcare, cei doi citeau poveşti cu rândul şi vorbeau de ale lor. Le plăcea mult şi jocul pe care Petrişor îl primise de ziua lui şi îşi petreceau ore în şir să găsească informaţii despre geografia şi istoria locurilor în care îi trimitea jocul ca să poată câştiga puncte.

Venise toamna şi şcoala îi primi cu braţele deschise, ca în fiecare an. Cei doi prieteni erau nedespărţiţi, stăteau în aceeaşi bancă, în pauze se jucau împreună şi nu era zi ca Petrişor să nu mai întrebe şi de bicicletă.

Se străduiau să înveţe şi să ia note bune, pentru că părinţii le promiseseră să-i lase să stea împreună şi în celelalte vacanţe dacă vor lua note mari.

*****************************

Iarna îşi scutura primii fulgi de nea pe la ferestre şi în clasă era o linişte deplină. Părinţii erau aşezaţi în bănci alături de copiii lor şi parcă totul le aducea aminte de perioada când erau şi ei de-o şchioapă şi stăteau cuminţi în faţa doamnei învăţătoare.

Era sfârşitul primului trimestru de şcoală şi, rând pe rând, doamna vorbi cu căldură despre fiecare copil. Cei doi prieteni erau bucuroşi că rezultatele lor erau foarte bune şi vor petrece cea mai mare parte a vacanţei împreună.

  • Şi acum aş vrea să închei spunându-vă ceva ce îmi face mare plăcere. După rezultatele testului la matematică pe care l-au avut săptămâna trecută, s-a stabilit deja grupul care ne va reprezenta şcoala la concursul de matematică. Sunt tare bucuroasă ca din clasa noastră vor fi trei elevi. Dacă de Maria şi Petrişor eram sigură, Mircea mi-a făcut o surpriză extrem de plăcută. Felicitări, Mircea, eşti un exemplu pentru toţi colegii tăi! Anul trecut ai reuşit cu greu să obţii o notă de trecere la această materie, şi acum participi la concursul de matematică. Asta demonstrează că atunci când vrei ceva cu adevărat, reuşeşti.


********

Era seară şi Petrişor stătea lângă tatăl său, care le povestea celor din familie cât de mândru era de notele fiului său şi cât de bucuros fusese când doamna îi anunţase că va reprezenta şcoala la concursul de matematică. Vorbele lui au fost întrerupte brusc de soneria de la intrarea în casă. Cine să fie la ora asta atât de târzie, când afară viscolea aşa de puternic, încât nimeni nu ar fi ieşit din casă?

Tata deschise uşa şi în prag stăteau, surâzători, Mircea şi tatăl lui.

Intrară, şi câţiva fulgi de nea s-au strecurat împreună cu ei în casă.

Cei doi prieteni erau oricând bucuroşi să se vadă, iar pe feţele gazdelor se citea bucuria de a avea oaspeţi, dar şi mirarea vizitei lor la aceea oră târzie.

  • Ştiu că vă miraţi de vizita noastră pe o asemenea vreme, însă şi eu, şi Mircea eram nerăbdători să-i mulţumim lui Petrişor pentru ajutorul lui. S-a dovedit a fi un prieten adevărat şi, pentru a-i spune „mulţumesc”, nu am vrut să mai amânăm până mâine . Mircea şi-a amintit că astă-vară Petrişor nu şi-a mai sărbătorit ziua de naştere şi el nu i-a mai făcut niciun cadou. Aşa că am venit să-i aducem acum cadoul de ziua lui. O să ne scuzi că ţi-l dăm atât de târziu, dar sper să te bucure.


Spunând asta, tatăl lui Mircea îl luă de mână pe Petrişor şi se îndreptară spre uşă. Acolo îl puse să-şi îmbarce paltonul, îi aşeză cu grijă căciuliţa pe cap şi ieşiră amândoi până la maşina lui. Deschise cu un gest larg portbagajul şi îi spuse lui Petrişor:


  • Uite, asta e cadoul tău !


Petrişor privea şi ochii i se umplură de lacrimi, parcă era un vis. În porbagaj, aşezată cu grijă, era bicicletă cu care se plimbase toată vara. O lua ca pe un lucru drag şi aproape că îi venea să-şi dea jos paltonul şi să o acopere, că nu cumva bicicleta lui să sufere de frig. Era aici, era, în sfârşit, a lui! Ridică ochişorii întrebători către tatăl lui Mircea:


  • Da, da, e ta cu adevărat. Ţii minte că astă-vară, când te-ai plimbat prima dată cu ea, era nou-nouţă. Nimeni în afară de tine nu a mai folosit-o, aşa că e numai a ta. Mircea mi-a povestit cât de mult ai îndrăgit-o şi cât de fericit erai când te-ai plimbat cu ea. Să te bucuri de ea, băiete drag, şi încă odată îţi mulţumim pentru prietenia ta.


******

În seara aceea, Petrişor îl rugase pe tatăl sau să îl lase să-ţi ţină bicicleta în camera lui, pentru că voia să adoarmă privind-o. Bunica intră ca în fiecare noapte în camera lui, se aşeză pe pat şi, fără să spună nimic, îl îmbrăţişă pe Petrişor.

Petrişor ridică ochişorii spre ea şi o întrebă încet, ca şi cum ar fi fost un secret al lor:

  • Tu ştiai, nu-i aşa?


Bunica, zâmbind, clătină uşor din cap în semn că ştia.


  • Şi de ce nu mi-ai spus şi mie?


  • Pentru că ştiam sigur că se va întâmpla, numai că nici eu nu ştiam cum.


  • Vrei să vorbim despre asta mâine?


  • Sigur, spuse bunica, vom vorbi mâine pe îndelete, dar nu cumva să uiţi în seara asta să mulţumeşti. Nu pentru că s-ar supăra cineva dacă nu o faci, dar ai să te simţi minunat când inima ta se va umple de iubire şi recunoştinţă. Noapte bună!


******

Ziua aceea a trecut greu pentru amândoi. Atât bunica, cât şi nepotul aşteptau cu nerăbdare să vorbească despre cum se îndeplinise dorinţa lui Petrişor. Băiatul s-a bucurat tare mult când seara, înainte de culcare, a văzut-o pe bunica lui intrând în cameră cu coşuleţul de lucru. Era semn că va sta cu el de vorbă şi vor vorbi mult, mult.

  • Ei, dragul bunicii, ce ai înţeles tu din povestea cu bicicleta?


  • În primul rând, bunico, am înţeles că Dumnezeu nu ne dezamăgeşte niciodată.


  • Da, asta era cel mai important lucru pe care trebuia să-l înveţi, dar mai sunt şi altele. Ia gândeşte-te puţin


  • Păi, el nu mi-a dat bicicleta aşa cum am crezut şi cum îi cerusem eu să o facă.


  • Şi cum i-ai cerut tu?


  • Păi, l-am rugat să-i dea bani lui tata să o poată cumpăra.


Bunica surâse. Desigur, Petrişor gândise ca un copil, pentru el numai banii puteau să-i îndeplinească rugămintea.


  • Vezi tu, dragul bunicii, lui Dumnezeu nu trebuie să-i spui niciodată cum să-ţi îndeplinească dorinţa sau când. El ştie cu mult mai bine cum să o facă în cel mai bun fel pentru tine. Şi ştie să ne dea lucruri şi mai frumoase decât cele pe care le-am cerut. De cele mai multe ori e ca o lecţie pe care trebuie să o învăţăm. Să ţii minte, când îţi doreşti ceva, să nu-i mai ceri lui Dumnezeu bani. Este suficient să-i spui ce anume vrei. Spune-mi, ce altceva ai mai înţeles din ceea ce ţi s-a întâmplat?


  • Păi, îmi place tare mult că bicicleta îmi aminteşte de prietenia mea cu Mircea, de vacanţa frumoasă petrecută la el. Cel mai mult mi-a plăcut să-l ajut şi chiar să fac pe profesorul, bunico! Mă simţeam aşa, la fel ca doamna învăţătoare.


  • Vezi cât de mult îţi iubeşti bicicletă pentru că ai făcut un efort ca să o primeşti?


  • Chiar aşa e, bunico. Aseară aş fi vrut chiar să-mi scot paltonaşul de pe mine să acopăr bicicletă, ca să nu o strice frigul sau zăpada. Azi, când am venit de la şcoală, am vorbit cu bunicul despre cum ar trebui să am grijă de ea, să nu se strice. Îţi aminteşti cât de des îmi sărea lanţul de la vechea bicicletă?


  • Da, dragul meu, dar ia priveşte în jurul tău, adăugă bunica.


Petrişor se uită cu atenţie în jurul lui. Camera era mare şi plină de jucării care îl bucuraseră atunci când le primise. Însă, după câteva zile, rămăseseră undeva, aruncate într-un colţ şi băiatul abia dacă îşi mai amintea de ele. Cu toate că le dorise pe fiecare la un moment dat, acum îi păreau neinteresante. Privirea i se opri şi asupra bicicletei, şi un alt sentiment i se strecură în inimă. Ştia că ea nu va fi niciodată uitată într-un colţ şi abia acum înţelese ce voia să-i spună bunica.

Ea se bucură, privirea băiatului îi spunea că a înţeles tâlcul cuvintelor ei.

  • Ştii, eu cred că mai e încă ceva de înţeles din povestea bicicletei.


Băiatul ridică mirat ochişorii spre ea, dar nu-i mai venea nimic în minte.


  • Îţi aminteşti de cuvintele tatălui tău când ţi-a explicat de ce nu crede că este o idee bună să-ţi cumpere bicicleta anul ăsta?


  • A, da, îmi amintesc acum, mi-a mai spus că îmi place să merg cu viteză şi el crede că trebuie să fiu mai atent atunci când ies cu bicicleta pe stradă.


  • Da, se pare că Dumnezeu a crezut acelaşi lucru ca şi tatăl tău. Când ne împlineşte o dorinţă el, o face în aşa fel, încât să avem multe lucruri de câştigat.


Tu ai folosit toată vara asta bicicleta în curtea lui Mircea. Acolo te puteai plimba în voie şi cu viteză, pentru că nu era nicio primejdie. Bicicleta este de-acum a ta, dar e iarnă şi nu poţi ieşi să te plimbi. La primăvară, când vei ieşi pe stradă, deja vei fi mai mare şi mai atent ca să înţelegi la ce pericole te poţi expune din cauza vitezei şi a neatenţiei. Dumnezeu a îndeplinit şi dorinţa ta, şi pe a tatălui tău. A înţeles că el te iubeşte şi vrea să te ocrotească.

Imi amintesc o alta povestioara pe care am auzit-o in copilarie si care cred ca abea acum o poti si tu intelege :

Omul a şoptit: Doamne vorbeşte-mi!
Şi o ciocârlie a început să cânte, dar omul nu a auzit.
Aşa că omul a strigat: Doamne vorbeşte-mi!
Şi bubuitul tunetului a răsunat de la o margine a cerului la cealaltă, dar omul nu a ascultat.
Omul a privit în jurul său şi a spus: Dumnezeule, dă-mi voie să Te văd!
Şi o stea a strălucit scânteietoare, dar omul nu a observat-o.
Şi omul a strigat: Doamne, arată-mi o minune!
Şi o viaţă s-a născut, dar omul nu a ştiut.
Aşa că omul a strigat în disperare: Doamne, atinge-mă ca să ştiu că eşti aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat şi l-a atins pe om. Însă omul a dat cu mâna alungând fluturele, şi şi-a văzut mai departe de drum.

Nu lăsa să-ţi scape vreo binecuvântare, numai fiindcă nu o primeşti în felul în care o aştepţi!

Da, acum Petrişor avea la ce să se gândească. Câte lucruri interesante înţelesese dintr-odată, şi asta numai pentru că vorbise cu Dumnezeu şi-i ceruse o bicicletă nouă.