/ Psychmatters

Cum ne vorbeşte Dumnezeu

Cap.4

Trecuseră mai multe zile de când bunica înţelesese că ceva îl frământa pe băiat. Într-o zi, coşuleţul de lucru apăru în mâinile lui Petrişor. Bunica lăsă deoparte treaba în bucătărie şi se instală comodă în scaunul ei, aşteptând liniştită ca băieţelul să înceapă să povestească.

  • Ştii, bunico, de câteva zile mă tot gândesc la ceva.

  • Am înţeles, spunse bunica, povesteşte

  • Păi sâmbătă, când am fost la Mircea, afară viscolea tare şi noi am rămas să ne jucăm în casă. Şi i-am povestit despre cum am vorbit eu cu Dumnezeu. Mircea s-a încruntat, a căzut pe gânduri şi mi-a spus că el nu crede că eu am putut să vorbesc cu Dumnezeu. Iar eu nu ştiu cum să-l conving că e adevărat.

  • E simplu, spuse bunica. Spune-i să vorbească şi el cu Dumnezeu. Aminteşte-i şi lui să vorbească cu sufletul.

  • Cum adică să-i amintesc? întrebă mirat băiatul.

  • Noi toţi ştim cum să o facem, numai că nu ne mai amintim. Dacă eşti prietenul lui şi vrei să îl ajuţi, atunci aminteşte-i.

  • Bunico, tu vrei să spui că noi toţi ştim să vorbim cu sufletul, că noi toţi putem vorbi cu Dumnezeu?

  • Sigur că da, spuse bunica cu un zâmbet cald. Noi toţi putem să vorbim cu El, numai că nu toţi ascultăm ce ne spune.

  • Adică şi El ne poate vorbi?

  • Sigur, ne vorbeşte în felul lui.

  • Uite, la asta nu m-am gândit, credeam că El m-a auzit când i-am cerut o bicicletă, dar nu mi-am închipuit că poate să-mi vorbească. Şi cum ne vorbeşte Dumnezeu, bunico?

  • Tot cu sufletul, ca şi tine.

  • Păi, ai putea să-mi explici mai bine? Eu tot nu am înţeles.

  • Hai să ne amintim împreună o întâmplare din viaţa ta, atunci când Dumnezeu ţi-a vorbit.

Petrişor nu-şi putea aminti nicio întâmplare în care să-l fi auzit pe Dumnezeu vorbindu-i. Bunica surâse şi începu să-i povestească.

Îţi aminteşti primăvara trecută, când ai fost în excursie la munte cu câţiva colegi de clasă? Te-ai pregătit cu mult timp înainte pentru excursia asta. L-ai rugat pe tatăl tău să caute pe internet informaţii despre locurile unde urma să vă duceţi, să-ţi cumpere o busolă şi un rucsac nou. Tata te-a învăţat cum să te orientezi în pădure cu ajutorul busolei şi după muşchii copacilor. Vrei să continui tu cu povestea? îl întrebă bunica.

- Într-o zi, m-am pierdut de colegii mei şi de profesorul nostru. Când mi-am dat seama că sunt singur, nu m-am speriat. Am luat busola şi am căutat nordul. Profesorul nostru ne spusese că tabăra era spre sud, şi aşa am încercat singur să ajung în tabără până la lăsarea serii. Am ajuns însă la o răscruce de drumuri şi am ales o potecă greşită, care m-a afundat mai mult în pădure. Atunci a început să-mi fie teamă. Îmi aduc bine aminte că m-am oprit pe loc şi mi-am amintit ce îmi spusese tata: „Dacă te pierzi, e foarte important să stai câteva minute liniştit, să nu-ţi fie frică şi să încerci să-ţi aminteşti tot ce ştii despre locul unde vrei să ajungi. Aşa că m-am liniştit, am încercat să-mi amintesc tot ce era legat de locul unde era aşezată tabără, dar tot nu ştiam ce să fac mai departe şi, ca să nu-mi mai fie teamă, m-am gândit să mă rog, aşa cum mă învăţase mama. În liniştea pădurii s-a auzit un zgomot de motor, de parcă cineva încerca să pornească o maşină.

Am alergat în partea de unde venea zgomotul şi, după câteva minute, am văzut printre copaci şi lumina farurilor. Şoferul stătea în fata capotei deschise şi m-a întrebat foarte mirat ce fac în pădure la ora aceea. I-am spus că m-am pierdut de colegii mei şi încerc să ajung înapoi în tabără. M-a întrebat dacă la tabăra „Căprioara” şi i-am spus că da. Atunci mi-a spus că mă duce el, dacă reuşeşte să pornească maşina. După câteva minute a trântit capota, furios că nu reuşea să găsească defectul. S-a urcat din nou la volan şi, când a pus cheia în contact, maşina a pornit imediat. „Ce ciudat, a spus el, doar am încercat asta de câteva ori mai devreme şi nu făcea contact, zgomotul ăsta probabil că l-ai auzit tu”.

Maşina a pornit de pe loc şi noi am povestit tot drumul. Mi-a spus că stă puţin mai sus de tabăra noastră şi în seara aceea o creangă mare şi groasă de copac îi blocase drumul obişnuit, de aceea o luase prin pădure. Când am ajuns în tabără toţi erau foarte îngrijoraţi şi profesorul nostru strânsese deja câţiva oameni din sat care cunoşteau bine pădurea, să mă caute. I-a mulţumit celui care mă adusese şi s-a oferit să se uite la maşină, pentru că era foarte priceput la motoare. După ce a verificat totul cu atenţie, a spus foarte mirat: „Chiar nu înţeleg de ce s-a oprit. Nu are nimic”. Şi apoi a adăugat cu un zâmbet: „Cred că a oprit în staţie pentru Petrişor!” Toţi au râs de gluma profesorului, dar eu am simţit că oprise chiar pentru mine.

- Atunci nu puteam să-ţi explic minunea care s-a întâmplat, acum cred însă că ai înţeles. Aşa a fost modul în care Dumnezeu ţi-a vorbit atunci. El ne răspunde în multe feluri, depinde de situaţia în care ne aflăm şi de ce avem nevoie în acel moment. Poate fi un cântec, o frază dintr-o carte, ajutorul unei persoane care apare atunci când avem nevoie de cineva.

  • Da, acum am înţeles şi eu că şi Dumnezeu ne vorbeşte, că ne vorbeşte tot timpul şi în mai multe feluri şi că depinde numai de noi dacă îl ascultăm sau nu. Dar tot nu ştiu să-i spun lui Mircea cum să vorbească cu El.

Bunica căzu puţin pe gânduri şi spuse cu vocea ei blânda:

  • Hai să ne amintim cum ai început tu să vorbeşti cu Dumnezeu.

  • Da, îmi amintesc foarte bine. Era în ziua în care mi-ai spus că nici Dumnezeu, nici tata, nici mama, nici bunicul şi nici tu, chiar dacă sunteţi supăraţi pe mine, nu încetaţi să mă iubiţi. Eu m-am bucurat mult şi am fost foarte fericit, mi-am simţit inima plină de iubire şi recunoştinţă, şi în acel moment tu mi-ai spus că atunci am început să vorbesc cu Dumnezeu.

  • Da, aşa este. Când începi să vorbeşti cu Dumnezeu, trebuie să-ţi umpli inima cu iubire şi recunoştinţă, şi asta trebuie să-i spui tu lui Mircea.

  • Da, bunico, pare atât de simplu, dar eu tot nu ştiu cum să-i spun s-o facă.

  • Uite, am să-ţi explic eu, e foarte simplu. Trebuie doar să stai liniştit şi să începi să mulţumeşti

  • Pentru ce să mulţumesc, bunico?

  • Pentru orice. Tu eşti fericit pentru că familia ta te iubeşte. Te-ai gândit vreodată că poţi fi fericit şi să mulţumeşti pentru simplu fapt că eşti sănătos, că ai familie, că poţi merge la şcoală, că poţi să te joci cu prietenii tăi? Ai auzit atâtea poveşti, ai văzut atâtea filme la televizor despre copii care nu au familie, despre copii care folosesc un scaun cu rotile ca să se poată mişca, despre copii care trebuie să muncească încă de mici. Îţi mai aminteşti cum te simţeai când ai avut febră mare şi nu puteai să mergi la şcoală, nu puteai să te joci şi să te plimbi cu bicicleta? Ce minune e să fii sănătos! Doar atunci când nu le avem, putem înţelege că toate aceste lucruri simple sunt adevărate daruri minunate pentru care putem mulţumi în orice moment. Asta trebuie să-i povesteşti lui Mircea. Când va începe să mulţumească pentru orice alege el, îşi va umple inima cu iubire şi recunoştinţă, şi numai atunci va începe să vorbească cu Dumnezeu. E bine să-i spui şi povestea bicicletei tale, şi în felul ăsta va înţelege că Dumnezeu are tot felul de moduri de a ne îndeplini dorinţele. Ar mai fi ceva de spus, şi anume că nu există ceva special atunci când vorbeşti cu Dumnezeu. E bine să foloseşti cuvintele tale, spune-le cu dragoste şi încredere şi nu te îngrijora, fiindcă nu există ceva pe care Dumnezeu să nu îl înţeleagă.

  • Bunico, s-a întâmplat vreodată că Dumnezeu să nu-ţi îndeplinească o dorinţă?

Bunica zâmbi. Simţea că băiatul avea încă o uşoară neîncredere, parcă era prea frumos şi prea uşor să fie adevărat.

- Da, s-a întâmplat ca Dumnezeu să nu-mi îndeplinească o dorinţă. Dar ştii de ce?

Băiatul ascultă cu mare atenţie, era foarte curios să afle răspunsul.

Bunica îi ghicise gândurile şi zâmbi:

  • Răspunsul este foarte simplu : Dumnezeu mi-a pregătit ceva cu mult mai bun decât ceea ce îi cerusem.

Să-ţi spun o poveste frumoasă, care îmi place mult.

Un om care trăia în deşert s-a rugat într-o zi la Dumnezeu:

- Doamne, nu-ţi cer altceva decât un fluture şi o floare, ca să-mi coloreze puţin deşertul ăsta din jurul meu. Şi Dumnezeu a auzit ruga lui şi i-a dăruit un cactus şi o omidă. Omul nostru era tare mâhnit. Cred, îşi spuse el, că Dumnezeu primeşte prea multe rugăminţi în fiecare zi, de la atâţia oameni, şi probabil că le mai încurcă. Omul nostru şi-a pus darurile într-un colţ şi a uitat de ele. Peste un timp, şi-a amintit şi a vrut să vadă ce s-a întâmplat cu darurile lui. Când a privit cactusul, a văzut că acesta făcuse o floare neasemuit de frumoasă şi pe ea poposea un fluture gingaş, care avea toate culorile curcubeului. Omida cea urâtă se transformase într-un fluture atât de frumos! Şi cactusul reuşise să reziste fără apă şi fără îngrijire multe zile şi să-i mai dăruiască şi o floare frumoasă. Da, era singura plantă care putea rezista în deşert! Şi atunci înţelese că darul pe care i-l făcuse Dumnezeu era minunat, cu mult mai frumos decât ceea ce ceruse el.