Cum poate fi lumea în care trăim? Vezi câți morți care umblă pe lângă tine sunt? Nu auzim, nu vedem, nu vorbim. Să trecem mai departe!

Viața ca tărâm al suferinței

Acum 30 de ani, pe 30 a cincea, cam pe la ora 10.15, mama m-a născut. Zâmbet larg, privire tâmpă, sincronizată perfect cu vorbele mamei mele: „Bine ai venit în lumea asta, iubita mea!”

O copilărie cu bune și rele, mai mult din ultimele, dar care m-au făcut să beneficiez din plin, de primele.

Tu viață, știi cât ești de dorită? Știi cât se luptă pentru tine omul? Adăpost, hrană, afecțiune, relaxare, odihnă și toate cele? Drept fundamental nerefuzat de tine dar sacrificat, culmea, tot pentru tine.

Omul se zbate pentru tine și în egală sau mai mare măsură, tot pe tine te sacrifică pentru a obține moneda cu care să te recâștige. Vrea să fie viu. Dar viu în regulile lumii actuale. Apoi... să te piardă iar în acest infinit ciclu: job - casă- -treburi - sacrificii - relaxare - job.

Probabil că noi rămâneam tot în copaci dacă nu sacrificam multe, dar acum parcă sacrificăm mult prea multe. Sacrificăm pentru a trăi cât de cât și nu pentru a ne bucura trăind. Tu viață, ești înțeleaptă și vezi lipsa de bucurie a omului față de tine. Ce faci tu atunci când stau așa lucrurile? Pleci de la om, nu? Nu ești obligată să stai acolo unde nu mai ai nicio bucurie.

Cât de om poți rămâne? Să te duci la job pentru a avea de mâncare și toate necesare pentru a trăi? În același timp, ai nevoie de mâncare și toate necesare și ca să poți lucra, câștiga, apoi achita ce consumi ca iar să poți câștiga?

Ai datorie față de societate, asociația de locatari, vânzătorii de la piață, furnizorul de energie electrică. Eventual de investigațiile medicale și medicamentele aferente. Trebuie achitate și tot de ele ajungi să te sprijini la un moment dat. Datoria față de tine însuți unde mai este?

Îți faci o bucurie de moment și o povară de viitor. Ai parte eventual de rate la frigider, plasmă sau o excursie în Grecia. Dacă ai pupat pe cine trebuie, te duci chiar și mai departe.

Din când în când mai primești câte o recompensă de doi biscuiți în loc de unul și zici „Ce bine e!” Apoi dai din coadă ca să fii ținut minte pentru a mai primi și data viitoare. Aceștia sunt exponenți ai micii tale reușite, nu? Asta e viață?

Omului i se mai dă uneori și câte un ciolan. Așa, ca să nu se revolte. Cât timp are ceva mai bun în stomac oferit de sărbători și de măriri de leafă, n-are de ce să se revolte. Ăi de sus ne țin frumos pe toți la relantiu. Or ști ei ce știu.

Ne naștem datori și murim îndatorându-i pe alții. Mai adesea pe copiii pe care alegi să-i faci, apoi la final, le întinzi factura înfășurată în cârpele bătrâneții tale.

Nu aud, nu văd, nu vorbesc. Măcar să scriu, nu? Așa, că nu am ce scrie și-mi pierd vremea de pomană într-un colț obscur al internetului pe care nu-l vizitează nimeni. Nimeni în afară de cei dragi, abonații mei la G+, Fb și cei care mă spionează cu regularitate. Îi salut și pe ei pe această cale. Cu toții fac parte din viața noastră, mai puțin noi înșine, că nu e timp și nu e cu ce.